Îmi amintesc o întâmplare trăită în parcarea unui supermarket. Fetiţa mea se încăpăţâna să meargă pe bordura aflată în vecinătatea maşinii noastre. Obosiţi după o şedinţă de cumpărături şi ocupaţi cu încărcatul acestora în maşină nu sesizăm dorinţa copilului de explorare. Mă surprind că dau voce unui automatism: „Ai grijă să nu cazi, …!” Copilul replică: „Haide, mami! Ţine-mă de mână!” În momentele imediat următoare, se aude un scâncet. „Ce ai făcut, …! E bine acum???” Nu ,nu e bine mami! Atunci când ai observat că fetiţă se urcă pe bordură, în încercarea de a face echilibristică, era important să ai puterea de a-i spune: Ţine-te bine! Hai, că poţi! Poţi să te sprijini, în primele minute, de mine!!! Trebuia să mai fac un efort de voinţă! Ce mă costau câteva minute în plus, cu mâinile întinse în preajma copilului. Aş fi descoperit că îmi oferea şi mie câteva minute de conectare şi relaxare.
Simţul echilibrului se dezvoltă odată cu mişcarea. Cele trei canale semicirculare din urechea internă permit stabilirea de relaţii în spaţiu tridimensional. Atingem obiecte situate în faţa sau în spatele nostru, la stânga sau la dreapta, mai sus sau mai jos.
Căutăm echilibrul din primele luni de viaţă. Cu câte explozii de fericire nu ne-au încântat prichindeii noştri în încercările lor repetate de a se rostogolii, de a se da de-a buşilea. Ooo, dar de câte ori nu au conştientizat lipsa echilibrului prin plânsete şi necaz la contactul cu solul în încercarea de a se târâ… Şi câtă fericire atunci când au ajuns în celălalt capăt al camerei, sau la câte o jucărie poziţionată mai departe.
E important ca prichindeii să atingă aceste performanţe singuri. Aşa învaţă despre o nouă trăire, echilibrul! Îi impulsionăm să îşi dezvolte musculatura şi le satisfacem dorinţa de a învăţa ceva nou!
Nu îl stimulezi punându-l în premergător sau sprijinind copilul în poziţia şezut. Aventura începe abia când el încearcă şi reuşeşte să facă aceste lucruri singur.
La sugari putem stimula simţul echilibrului prin purtarea în sling, legănarea în hamace, scaune balansoar sau prin legănatul pe genunchi în timpul unui moment de conectare.
Apoi diversificăm stimularea prin legănatul în balansoarele din parcuri, căţărat în copaci, mers drept cu braţele întinse lateral şi cu ochii închişi, jocuri de-a cine tace mai mult cu ochii închişi în timpul călătoriilor.
Minunate ocazii sunt şi mersul pe scânduri, buşteni, ce să mai zic de borduri… Bicicletele fără pedale şi gardurile sunt şi ele grozave ocazii de a exersa.
Încercă balansarea, mai întâi lent, în leagăn, pe jumătate visând, cu ochii semiînchişi pe un cântec, ca şi cum ai purta puiul pe valurile vieţii. Amplifică senzaţia prin legănatul pe genunchi sau legănatul îndrăzneţ pe măsură ce copilul creşte. Poate îl convingi să închidă ochii şi să simtă vântul în timp ce se leagănă.
Ce spui de senzaţia trăită la baza unei cascade? Avem atâtea părâuri de munte. Staţi cu ochii închişi şi mâinile întinse în pârâul ce tocmai trece printr-o cascadă… susur de apă, picături de ploaie, soare care adie şi echilibru… pe o piatră ieşită din întinderea apei…
