Când copii sunt mici intervenim subtil asupra comportamentului lor prin redirecţionare. Aşa învaţă ce să facă data viitoare…
Identificăm instinciv acţiunea făcută de copil şi o redirecţionăm spre o joacă potrivită. Pe la un an şi ceva lovea în geam cu jucăria. Ce zgomooot… „Batem în tobă? Hai să dăm cu lingura într-o cratiţă? Aşa lovim, bravo, nu în geam!”
Pe la trei ani au început să apară momentele tensionate atunci când câte o schimbare a decorului aducea cu ea şi câte o schimbare rapidă a dispoziţiei şi a comportamentului ei. Era timpul redirecţionării acţiunii către o situaţie nouă. Trăia pentru momentul respectv în aşa hal încât aveai impresia că pentru ea nu mai există viitor, era singurul lucru pe care îl putea face şi trebuia trăit atunci şi pe de-a întregul. Îmi amintesc că odată era atât de obosită şi nu reuşeam să o înduplec să ne odihnim. Am tras cuvertura de pat peste masa din bucătărie şi sub ea am aşezat o păturică şi perne. Stăteam ghemuită şi citeam de zor din „Pisoiaşu Pisu”. Ce aventură… a apărut şi ea. A sfârşit gemuită lăngă mine, cu ochii închişi, ascultând povestea. Redirecţionarea către noua situaţie i-a dat ocazia să lase complet în urmă nemulţumirile avute.
Cea mai confuză şi amuzantă parte a venit odată cu reacţia mea la comportamentele ei nedorite, atunci când credeam că o învăţ cum „să facă bine”, adică să aibă un comportament dorit de mine. Avea patru ani şi „ne dădeam cu bicicleta” pe stradă. Se auzeau numai ţipetele mele” Opreşte-te! Stai!” Prin instrucţiunile mele îi spuneam ce să nu facă, dar nu o învăţam care este modul adecvat de comportare. „Căci noi nu învăţăm din lucrurile făcute corect, ci din greşeli… cică. Nu-i aşa?”. Asta până când am început să redirecţionez acţiunea spre învăţarea unei soluţii. „ Atunci când ne dăm cu bicicleta trebuie să respectăm anumite reguli. Rulăm pe partea dreaptă cât mai aproape de trotuar, oprim înainte de capătul străzii, încetinim, ne apropiem de bordura trotuarului şi oprim atunci când vine o maşină, etc.” De atunci parcă a devenit mai frumoasă viaţa!
Abia acum apare provocarea… am conştientizat că binele ei înseamnă „arta” de a-i oferi copilului meu „cheia” pentru a-şi conştientiza şi gestiona trăirile emoţionale, de a o învăţa să îşi direcţioneze reacţiile emoţionale. Cei mici reuşesc cu greu să le ţină în frâu.
Copiii adoră activităţile prin care pot exprima ceea ce simt, prin care pot fi bine dispuşi, trişti sau nervoşi, optimişti sau nerăbdători. Ei simt nevoia de a se exprima. Şi cel mai bine o fac prin joacă.
Toate aceste stări vor fi expuse şi în exerciţiile pe care le vom prezenta în articolele următoare. Starea de spirit a copilului poate fi influenţată chiar şi de respiraţie. Îl poţi ajuta să-şi înfrâneze în mod conştient dorinţa de violenţă verbală sau fizică sau refuzurile încăpăţânate atunci când o situaţie nu evoluează conform aşteptărilor sale…. Prin joacă se va descoperi pe sine!
